Ioan petraş - Arbore - poetul epifaniilor

La apariţia unei noi cărţi de poezie nu este necesară o incursiune foarte specializată în discursul poetic, pentru că lectorul, la momentul apariţiei acesteia, nu a citit-o - decât, poate, parţial, dacă ar fi să ne gândim la volumele "Perdeaua de lacrimi" (Ed. "Timpul", Reşiţa, 1998) ,"Bucuriile epifanice" (Ed. "Signum", Reşiţa, 2000) "Ferestrele rănilor" (Ed. "Marineasa", Timişoara, 2003) sau "Vârsta cuvintelor" (Ed. "Marineasa", Timişoara, 2006) incluse în această antologie de autor* - prin urmare nu ar putea urmări o abordare epistemologică şi axiologică a scriiturii poetice.

Mărturisim că nu ne este uşor a scrie despre poezia Lui Ioan Petraş, şi asta nu pentru că textul este foarte frumos complicat esoteric, în subtext, şi abstrage pe cel ce cu trufie ar încerca a-l descompune în morfeme, pentru ca mai apoi să-l poată monta într-o matrice proprie, ci pentru că am încercat a citi cartea ca şi cum nu am şti nimic despre autor, spre a nu fi conduşi pe cărări străbătute, deja, de alţii.

În contrapondere cu poezia post-modernilor, în a căror entropie poetică pare a fi lovit fulgerul confuziilor de toate felurile - revărsând în text toate scoriile unui teratogen mundan, vulgar şi imund - lirica lui Ioan Petraş, este una a eutimiei, a purităţii şi candorii sentimentelor, temperate spre meditaţie şi reflecţie. Şi asta, poate pentru că: "de vină ar putea fi nenaşterea/ frunză pe ape ar putea ca să fie/zbaterea gândului şi pajiştea/ cuprinsă de Epifanie //sângele doarme-ntr-un fel/ aidoma toamnei din dalbele vii/ eu strig cu liturgicul şi vrednicul Miel/cântece-n cosmos şi-n Epifanii" [...] ( "cântec epifanic", p.31)

Suntem excedaţi de insistenţa unora de a-l apropia, congruent, de Lucian Blaga ( v.Adrian Dinu Rachieru) când noi nu ni-l putem imagina decât sub chiparoşii şi măslinii lui Eugenio Montale sau Odysseas Elytis, lumina din poema epifaniilor sale având ceva din lumina ubicuuă a Eladei, spaţiul de cuprindere şi referinţă fiind unul heliotropic. Poemele sale se orientează după soare, caută lumina, într-un heliotropism vegetal: "Bucuria/ tămâie-nflorită pe marginea/ deargint/ a/ Cărţii/ e greu să loveşti în cuvânt/ în rana înflorită/e/o nuntă de sânge/ şi cel ce citeşte/şi cel care cântă/ numără cocorii de bronz ai văzduhului/ până devin/arcaşi în casa Mirelui singurătăţii/ la marginea de chiparos/a/Bucuriei/ dă-n floare-o icoană." ("poem", p.100)

Lumina, lux naturae, ca în tablourile lui Canaletto - acele vederi veneţiene spre care ne duce cu gândul, poetul - este iradiată, din belşug, de poemele sale: "în şoapta de bronz a părului tău/
heraldicii fluturi râvnesc găzduire/ e vară prin maci ca pe ape lumina/ce-ţi atârnă de lacrimi ca mireasa de mire/ cădelniţa zilei mereu mă vesteşte/ sub sfeşnicul soarelui ce te-ncercuie-n zi/
şuvoiul de smirnă în tine vuieşte/de patimă Li psalmodică Li/ninsoare de îngeri va cerne văzduhul/în noaptea ce vine peste fruntea-ţi-altar/ eu caut poiana în care văzduhul/ prin colb epifanic te-nvăluie iar/ atât să rămână cenuşa poemelor/ în scorbura palmelor tale azi, Li/
iar macii de MARŢI prin zariştea vremilor/obeliscul de lacrimi îl vor tot înroşi." ( "III", p.76)

Ca şi la Eugenio Montale, inobsevabilul se transformă în sens, topindu-se în interiorul fonemelor, spre a se recompune în cuvântul poetic, hieratic la Ioan Petraş - pentru că poezia sa este, într-una dintre componentele sale ontologice, o poezie anagogică, tinzând să orienteze gândirea spre subtil, spre diafan şi spiritual, ca o ridicare, o zidire, spre Bine. Emblematic, în acest sens, ni se pare poemul "imn" (p.112) unde: "cămăşi de somn/ îmbrac-acest prunc/
şi Pruncul dintâi, totdeauna/ se dă jos din jilţul Cei fără de umbră/ să-i încheie nasturii de-argint/
în urmă rămâne/o pulbere de miere peste orice cuvânt/ marea se dă la o parte/ şi/ Cerul/ p/ i/c/
u/ r/ ă/ sfânt sfânt sfânt/ mă iau după înger/ până-mi dau seama/ că-s frate – pământ/ de maci invadat/ în ţara de sus a Melancoliei/ ce te-nvaţă cum psalmi să-mpleteşti/ şi să taci/ vorbi-vor mierlele/ mirese-nşirate pe frânghii de aur/ cădelniţe-n miriştea Cerului/ anotimpuri de-mbrăcat/
pruncii luminii/ prin văile Lerului."

Cuvântul, cel atât de metaforizat în poetica autorului, se orientează pe liniile de forţă ale Verbului creator - sunet primordial în care se regăsesc fonemele constituitive ale fiinţei poetice şi ne-lumeşti.

Cuvântul este mijlocul de care se foloseşte Verbul pentru travaliul creaţiei. Poate în acest sens putem vorbi, nu de o funcţie soteriologică a poeziei lui Ioan Petraş, ci de o componentă soteriologică a discursului şi demersului literar, hierofanic (termen inventat de Mircea Eliade, în 1949, pentru a defini manifestarea sacrului). Hiera este "jertfelnicul încărcat de rouă din grădina marmurei, paginile de nisip ale Cărţii. Epifania este în [...] urmele cerului ce se văd în fiecare noapte când se naşte un copil [...] cerul va curge ca un vis peste prunci/ lumina ca mierea o să umple câmpia/ şi, Doamne, atunci, doar atunci/ cânta-va-n pustie Epifania."

Ioan Petraş este, neîndoielnic, poetul epifaniilor. Mai mult, chiar, îmbogăţeşte în sensuri conceptul. Se observă, în întreaga sa poemă epifanică o repetare obsesivă a termenului, o variere a semnificaţiei şi ipostazei. Eidos-ul devina parte şi semnificant al epifaniei, elemente de imagism şi imaginism (fără a depăşi frontiera spre Esenin sau Ezra Pound) susţin un demers (conştient?!) al poetului în intenţia sa de a revela esenţa şi semnificaţia divină. Încearcă, şi chiar şi reuşeşte, să dea formă şi imagine ideilor şi sacrului, repetarea epifaniilor urmând, ca în fenomenologia husserliană, să extragă, să degaje esenţele divinităţii.

Nu putem a încheia această scurtă şi incompletă incursiune, în poezia lui Ioan Petraş, fără a sublinia că, pe lângă componenta soteriologică, cea esoterică îi singularizează definitoriu vocea poetică, între atâtea altele care abordează poezia de factură religioasă. Parafrazând un vers din Homer, putem spune că, lui Ioan Petraş, cu această carte de poezie, Dumnezeu i-a dăruit ziua de întoarcere acasă!



* "Cartea bucuriilor epifanice", Ioan Petraş, Editura "Brumar", Timişoara

La revedere, tabără dragă!

Trâmbiţele au sunat şi chiar dacă nici un zid al Ierichonului nu s-a prăbuşit, oarece trepidaţii tot au produs în micuţa urbe, aproape adormită în anonimatul ei, molcom şi demn.
A sunat goarna şi a adunat ceata de artişti, vii şi contemporani cu noi. Sculptorii în lemn au desantat, gălăgioşi, cu „drujbele” şi ferăstraiele lor miraculoase, cu obiceiurile lor ciudate de a bea tutun şi vodcă, la grădina de vară din parcul de distracţii şi promenadă al oraşului - teatrul lor de operaţiuni artistice, destinaţia finală a desantului - teleportat prin puterea magică a artei cioplitului, pentru a dăinui opere de artă, nemuritoare, ce vor gâdila plăcut nevoia de frumos a provincialului, plictisit şi snob, ca orice provincial…
Cu bărbile lor, impozante şi stufoase(în care firimiturile chiflelor şi mititeilor îşi vor găsi vremelnic cuib, timp de o lună şi ½) cu mânecile cămăşilor de camuflaj, suflecate, cu bătăturile palmelor netezite cu piatră ponce, fremătând de nerăbdarea de a se apuca imediat de treabă, păreau o adunătură de eroi civilizatori, veniţi să facă lemnul să cânte… Şi pădurea se cutremura de teama lor, dar se şi înfiora de plăcere, la gândul că, după ce aceşti vajnici luptători pe altarul artei abstracte, vor îndepărta cu „drujba” tot ce e de prisos din trunchiurile lor, redându-le frumuseţea absconsă, vor deveni artă pentru artă, talaş estetic pur, rumeguş post-modern şi, chiar dacă lemnul lor va putrezi sub ploi, conceptul non-figurativ şi post-modern va dăinui, peste veacuri, în memoria provincialilor, cutremuraţi şi buimăciţi de atâta frumuseţe neaşteptată, ce-a dat peste ei.

Ce mai! Le-a pus Dumnezeu mâna în cap! Şi-a întors privirea spre ei, blagoslovindu-i cu o tabără de sculptură…
Ştiţi cum trece o lună şi ½ ? Păi, zilele trec ca orele şi orele trec ca minutele… În ograda locantei din parcul cu minuni ale artei fără frontiere, ceata gălăgioasă şi numai aparent dezorientată, învăluită în vălătuci de fum de ţigară, pipă şi mititei prăjiţi pe grătar, între o stacană de votcă şi-un sughiţ artistic, concepea de zor, cu creionul de tâmplărie, direct pe lemnul unsuros al tăbliei meselor, grandioasele proiecte ale grandioaselor sculpturi, ce printr-un spasm estetic, prelungit, urmau a se naşte… Şi „drujbele” lor ruginite păreau că mai aşteaptă doar motorina de la Primărie şi “cubicul” de lemn de foc, alocat fiecăruia.

Rămăseseră doar trei zile până la vernisaj şi, în sfârşit, ce fusese mai greu trecuse. Proiectele începeau să se întrezărească prin ceaţa ontologică a creaţiei, oarecum vagi, cu contururile părând că se destramă, că se topesc în arpacaşul nefiert al conceptualizărilor de tot felul, dar se întrezăreau… Asta era tot ce conta! La treabă!
Şi-au început să zboare aşchiile şi rumeguşul, sub dinţii teribili ai ferestraielor mecanice şi-n tăişul necruţător al dălţilor, şi resturile de lemn au luat locul firimiturilor de chiflă şi mititei, în bărbile ce le purtau pe obraz, ca semn distinct al apartenenţei lor la o breaslă. Tot ce era de prisos, în trunchiurile copacilor, era îndepărtat cu îndârjire şi determinare, într-un scrâşnet mecanic asurzitor.
S-a muncit în draci, două ore din două, trei zile din trei, şi ziua vernisajului a venit.

A venit, dimineaţa devreme, începând cu felurite tratamente pentru mahmureala pricinuită de sărbătorirea(apăsată şi prelungită) finalizării lucrărilor - efective, cu barda şi „drujba”. Ieşiţi din transa creaţiei(limpeziţi cu zeamă de acrituri sau frecaţi cu oţet) păreau să se dumirească şi să se minuneze şi ei de rezultatul propriilor zbateri existenţiale, actul zămislirii fiind, în general, unul inconştient.
Abia atunci a început nebunia. Au început interviurile şi fotografierea operelor de artă. Bliţurile aparatelor foto şi ale telefoanelor mobile au început să scapere, învăluind totul într-o baie de lumină… Cu mâinile cruciş peste piept, cu privirea aceea, semeaţă, scrutând zările, pe care numai sculptorii cioplitori în lemn (cu „drujbele” lor miraculoase) o au, fiecare în dreptul lucrării sale de artă(abstractă şi contemporană) omul şi statuia, omul şi lucrarea, aşteptând, aşteptând cu un dispreţ extra-mundan întipărit pe faţă şi pe barba pieptănată de firimiturile de chiflă şi mititei, să-i vie rândul la dat explicaţii, despre cum şi-a intitulat el lucrarea şi ce vrea ea să reprezinte, altminteri, profanii ca mine ar sta crăcănaţi şi cu degetu-n nas un milion de ani şi tot n-ar pricepe ceva… Şi în acea încremenire (maiestuoasă şi uşor dispreţuitoare), păreau una cu pământul şi una cu lemnul, păreau, (ba chiar erau), nemuritori…

Expozeul criticului de artă abstractă, adus de la judeţ, deşi lung şi încărcat, ca un brad de crăciun, nu a întrunit acordul nici unuia dintre artişti(după clătinarea laterală şi permanentă a capetelor lor) soarta lor de a rămâne veşnic neînţeleşi era din ce în ce mai evidentă, în implacabilitatea ei nemiloasă… Aplauzele furtunoase ale auditoriului(edificat - în sfârşit) subţire, dar de calitate, şi solemnitatea momentului, subliniată, de altfel, şi în alocuţiunea primarului, abia de le-a smuls o schiţă de zâmbet îngăduitor şi nările lor fremătau deja la mirosul altor destinaţii, unde să nemurească ei lemnul, cu „drujba” şi barda, redându-i frumuseţea absconsă…
La revedere, dragi artişti! La revedere, tabără dragă!…

Team Romania

I play chess at Chess.com!

IonutzJo
Rating: 2094

Challenge me!

View my games

La cosât cu Pătru Nica - poezie în grai bănăţean

La cosât cu Pătru Nica
Asculta mai multe audio Divertisment »

Când primăvara se-ntoarce din exil (lui Cezar Ivănescu)

Pe carnea crudă-a secundei
se prelingeau cocorii.
Aveam cheaguri de cuvinte
sub tâmplă
şi adormisem, morţeşte, în mine.
Mă sărutai cu buza pleoapei,
eu, somnoros, umblam prin tine,
ascuţindu-i secundei ţagăra,
trecerea ei tăia
adâncă rană în mine.
Somnoros, rătăceam mai departe
prin tine…
Cu deschizătorul de conserve
încercai să-mi deschizi
pleoapele…
Se întorsese primăvara din exil
şi trebuia să dau dezlegare păsărilor,
la cântec.

Părădăisîle lu' Mărie - poezie în grai bănăţean

Cântec de-ntomnare

Sunetele moarte-ncremenesc pe buze,
Închegate-n bocet, sună-a gol şi trist,
Suntem doi, dar singuri, înveliţi în frunze,
Ca-ntr-o catedrală, fecioară şi crist.

Prin amurgul vânăt ne pândeşte gerul,
Focul toamnei, sacru, s-a aprins pe ţărm,
Ruguri de frunzare înstelează cerul
Şi-n vioara spartă cântecele gem!

Cu plutiri în vis, ca într-o romanţă,
Îşi porneşte danţul toamna cea nebună -
Paşi desperecheaţi, fără de speranţă,
Printr-un suflet gol, căptuşit cu brumă...

Tu îţi sfâşii pieptul, pasăre-fecioară -
Hrană pentru mine, cel care mă nasc;
Eu îmi spintec vena, pân' la subsuoară,
Să ţâşnească mustul, sângeriu, sub teasc.

În amurgul vânăt se-nstelează cerul,
Ruguri de frunzare ard mocnit, dar ard,
Şi îngălbenirea proroceşte gerul,
Cearcănele morţii ni se văd sub fard...

Sunet - gol de sunet - s-a sleit pe buze,
Închegat în bocet, ca la ţintirim,
Mult mai trist ca plânsul vântului în frunze,
Rătăcim prin toamnă... şi nu mai ieşim

scriu acest poem pentru câini

scriu la acest poem fără tragere de inimă

tragere de urechi

de toarta sufletului

de „chewing-gum”-ul roz şi fără gust

trebuie să scriu un poem prozos scorţos

grunjos

pe placul câinilor

când eu credeam că scriu pentru oameni

trebuie să-l amestec şi pe bob dylan

în acest melanj post-modern

şi pe alan ginsberg

şi pe curva soldatului

fără raniţă şi mască de gaze

şi renaşterea de la san francisco

a dracului de renaştere

trebuie să-mi fac creierul ghiveci

tocăniţă de legume

când el este varză

odată cu scrierea acestui poem pentru câini

ai să primeşti un pumn în trompetă

dacă n-o să le placă potăilor

că ăstea se întreabă pe la colţurile

abecedarelor

de ce să iubim femeile

uite d-aia

„că şi ele e ca noi cum voi sunteţi pui de pom

ele este pui de om” pui de mămăligă

nu mai scriu

le-ntorc lătratul pe dos şi li-l vâr în

mama lor de poezie

„din bucata mea de câine

am hrănit un om şi-o pâine”

lălăie poemul meu turmentat

şi mie

cu creionul înfipt în cap

îmi arde de bigudiuri şi păr creţ

când

la capătul de suferinţă al poemului cineva

a încetat să mai scrie pentru oameni

Trist cântec de dragoste

Am să-ţi sărut şi am să-ţi sânger sânul

Şi-am să-ţi jertfesc un miel curat, de Paşte,

În carnea mea am să îţi fac culcuşul

În care tu, fecioară, mă vei naşte.

Şi focul vânăt am să-l ţin în palmă

Ca pe o stea, să nu te rătăceşti
Prin anotimpul roşu, ce te-ndeamnă

Să m-avortezi şi să mă părăseşti.

Eu am să desfrunzesc în tine, toamna,

Să sufulc carnea de pe coapsa ta

Pentru-a dormi în noi, de-a valma,

Tu lasă-mă să plâng pe tâmpla ta!

Şi hai să ne însingurăm în doi,

Cu două guri să sfâşiem sărutul...

Împuţinaţi şi subţiaţi de ploi,

Ca nişte stropi să ne spuzească vântul!

Cantos

Fără reverberaţii, mi-e cântul trist şi sloi,

Nu mai am sentimentul de sfâşiere, pur,

Iubirea noastră, tragic, s-a subţiat sub ploi,

Tandreţea, fulger negru, s-a stins pe cerul sur…

Plutim în anotimpul ce sângeră-n hârtie,

Desperechiaţi şi tragici, familie de cocori,

Ce pieptul, pentru pui, cu ciocul şi-l sfâşie,

Sfârşind în răstignirea de spin din sicomori.

Petalele în tonuri ce amintesc de moarte

S-or sfâşia în somnul topit în curcubeu

Şi ziua-n ochiul nopţii s-o săvârşi, departe

De putred, scurs spre tine, străinul ochi al meu.

Iubito, alte aripi vor arde-n depărtarea

Nedespletirii-n drumuri, ce nu are revers

Şi valul disperării s-o prăbuşi în marea

Înneguratei lacrimi, ce o strivesc în vers.

Şi albatroşi, sălbatic, vor ciuguli din mine

Ca dintr-o carne macră, ce m-a înveşmântat,

Şi cântu-mi, ca o barcă, va naviga spre tine,

Spre ţărmuri de iubire, pe care-ai eşuat…