Cântec de-ntomnare

Sunetele moarte-ncremenesc pe buze,
Închegate-n bocet, sună-a gol şi trist,
Suntem doi, dar singuri, înveliţi în frunze,
Ca-ntr-o catedrală, fecioară şi crist.

Prin amurgul vânăt ne pândeşte gerul,
Focul toamnei, sacru, s-a aprins pe ţărm,
Ruguri de frunzare înstelează cerul
Şi-n vioara spartă cântecele gem!

Cu plutiri în vis, ca într-o romanţă,
Îşi porneşte danţul toamna cea nebună -
Paşi desperecheaţi, fără de speranţă,
Printr-un suflet gol, căptuşit cu brumă...

Tu îţi sfâşii pieptul, pasăre-fecioară -
Hrană pentru mine, cel care mă nasc;
Eu îmi spintec vena, pân' la subsuoară,
Să ţâşnească mustul, sângeriu, sub teasc.

În amurgul vânăt se-nstelează cerul,
Ruguri de frunzare ard mocnit, dar ard,
Şi îngălbenirea proroceşte gerul,
Cearcănele morţii ni se văd sub fard...

Sunet - gol de sunet - s-a sleit pe buze,
Închegat în bocet, ca la ţintirim,
Mult mai trist ca plânsul vântului în frunze,
Rătăcim prin toamnă... şi nu mai ieşim